”Texanul” și primul meu titlu cu Suzuki

Urmăresc ceea ce astăzi numim MotoGP, pe atunci „clasa regină de 500 cmc”, de prin anii ’90. Andi Vilara avea la TVR o emisiune săptămânală dedicată „sportului cu motor”, cu o secțiune de final dedicată curselor de „motociclism viteză” de peste weekend. De final, pentru că atenția era îndreptată pe-atunci spre Formula 1 și marile rivalități Senna-Prost-Mansell, spre Paris-Dakar sau Mondialul de Raliuri.

Aveam o „antenă parabolică” instalată undeva la țară, care-mi oferea posibilitatea să urmăresc, pe perioada verii, multe canale străine, înainte ca televiziunea prin cablu să pătrundă la scară mare. Astfel puteam prinde, din când în când, curse pe RAI sau Eurosport, ceea ce – îmi dau seama acum – era ceva huge. Formula 1 se transmitea la TVR încă de pe-atunci, dar cursele de motociclism nu, pentru că era o perioadă în care diferența dintre cele două produse – cum le zicem astăzi – era uriașă.

Presa scrisă acoperea, la rândul ei, foarte puțin motociclismul, așa că am avut și perioade în care eram ținut la curent cu evoluția acestui sport doar prin intermediul rezultatelor. Puține știri și foarte puține imagini. Mai târziu avea să intre în scenă celebrul teletext de la RAI, și pentru multă vreme a fost singura metodă sigură de a ține pasul cu competiția în mod constant.

Citește și: Ce a fost între caseta video din comunism și PRO TV?

Am crescut, așadar, cu Mick Doohan, dar primul sezon pe care mi-l amintesc cu adevărat a fost 1993, cel al lui Kevin Schwantz și al singurului său titlu, câștigat în șaua motocicletei Suzuki. Așa am rămas legat sentimental, până azi, de constructorul din Hamamatsu.

Senna al motociclismului

A fost un sezon dramatic. Wayne Rainey, campionul ultimilor trei ani, avea 11 puncte în fața lui Schwantz cu numai trei etape înainte de final, în contextul în care modul de reprezentare al punctelor era identic cu cel de azi. Rainey venea pe un trend foarte bun. La mijlocul sezonului fusese în spatele lui Schwantz, dar recuperase bine de tot, preluase conducerea campionatului și senzația era că va cuceri și al patrulea titlu mondial consecutiv.

Mie îmi plăcea, însă, de Schwantz. Inițial credeam că e neamț. Numele mă păcălise și mi se părea foarte ciudat, pentru că stilul lui de pilotaj nu avea nimic din imaginea mea de atunci despre un german. Când am aflat că e american, iar serialul Dallas era foarte prezent în peisajul nostru de la începutul anilor ’90, lucrurile s-au simplificat. În plus, îmi era și greu să-i pronunț numele. Așa că pentru mine a devenit „texanul”.

Texanul era un fel de Senna al motociclismului. A pilotat aproape toată cariera la limită, pe o Suzuki care nu era întotdeauna cea mai bună motocicletă din pluton. Avea un stil foarte fizic, violent, cu frânări târzii și motocicleta în permanentă mișcare. De aici au venit și multe victorii spectaculoase, dar și numeroase căzături.

Rainey, pe de altă parte, era pe stilul lui Alain Prost. Mai calculat, mai metodic, foarte atent la campionat și la acumularea de puncte. Nu trebuia neapărat să câștige fiecare duel ca să controleze sezonul. Îmi amintesc acum de un articol mai recent de pe site-urile de specialitate în care despre Rainey se spunea că încerca să câștige campionatul, în timp ce Schwantz părea adesea că încearcă să câștige următorul viraj.

Dar Schwantz și-a schimbat abordarea în 1993. A devenit mai disciplinat și mai constant și, pentru prima dată, părea că îmbină viteza sa naturală cu maturitatea necesară unui titlu mondial.

Și mai era o chestie care mă ținea aproape de texan. Eu eram un puști și, cum există uneori această inerție de a empatiza în sport cu outsiderii, îmi doream ca texanul să oprească seria titlurilor lui Rainey și să producă surpriza. Și asta s-a și întâmplat, dar în niciun caz în modul în care visam eu.

Ziua care a oprit rivalitatea

Nenorocirea a venit la Misano. Pe 5 septembrie 1993 s-a întâmplat una dintre cele mai tragice faze din istoria clasei 500cc. Wayne Rainey conducea cursa. În spatele său venea coechipierul Luca Cadalora. La ieșirea dintr-un viraj rapid de dreapta, spatele Yamaha-ului a pierdut aderența.

Rainey a căzut și a alunecat spre zona de evacuare. Motocicleta l-a lovit în timp ce se rostogolea, iar impactul cu solul a fost devastator: leziune gravă a coloanei vertebrale, traumatisme toracice severe, paralizie de la nivelul pieptului în jos. Cariera lui Wayne Rainey se încheia acolo, la 32 de ani.

Cadalora a câștigat cursa, Mick Doohan a terminat pe doi, iar Schwantz pe trei. Texanul trecea în fruntea campionatului cu 219 puncte, față de 214 ale lui Rainey. Mai rămâneau două curse, numai că Rainey nu mai putea reveni, iar Schwantz devenea astfel matematic campion mondial.

Singurul său titlu din carieră și primul titlu Suzuki după 11 ani, unul care, dincolo de valoarea sportivă, venea parcă și ca o recompensă pentru fidelitatea față de constructorul japonez pentru care concurase întreaga carieră.

A aflat de la televiziuni că e campion

Despre accidentul lui Rainey aveam să aflu mult mai târziu. Peste câteva luni, poate. Tot ce știam era că Rainey abandonase. Peste mulți ani, odată cu apariția internetului, aveam să aflu că nici Schwantz nu și-a dat seama imediat cât de grav era accidentul lui Rainey. Terminase cursa pe locul 3 și știa doar că trecuse în fruntea clasamentului, cu cinci puncte avans. Se gândea deja la următoarea etapă, la Laguna Seca, unde duelul pentru titlu urma să continue.

Abia după conferința de presă, când a ieșit din motorhome, a găsit în față mai multe echipe de televiziune. Atunci i s-a spus că Rainey nu va mai putea concura și că, matematic, el devenise campion mondial.

Era momentul pe care îl așteptase toată cariera, dar nu avea nimic din bucuria pe care și-o imaginase. Schwantz avea să spună că ar fi preferat să termine al doilea în campionat și să-l aibă pe Rainey în continuare pe pistă.

Idolul lui Rossi

La Misano s-a încheiat nu doar cursa pentru titlu, ci și cariera lui Rainey, una dintre cele mai strălucite ale epocii sale. Trei campionate mondiale consecutive, într-o perioadă în care rivalitatea dintre cei doi fusese reală până la antipatie. Schwantz povestea mai târziu că auzise că Rainey nu-l plăcea. Reacția lui fusese simplă: atunci nici eu nu-l plac. Ani mai târziu, amândoi au vorbit despre acea perioadă folosind un cuvânt mult mai puternic decât „rivalitate”: „ură”. Dar despre asta, cu altă ocazie.

Da, poate că texanul a fost sub Rainey sau Doohan. Dar influența și popularitatea lui sunt mult mai mari decât o arată acel unic titlu. Valentino Rossi l-a avut printre idoli. Numărul 34 a devenit inseparabil de numele său. Iar pentru Suzuki, Schwantz a rămas până azi unul dintre simbolurile mărcii.

Pentru mine, în schimb, 1993 a fost începutul. Texanul îmi deschisese apetitul pentru cursele de motociclete. Începeam să trec discret de la Senna, Prost și Mansell la Schwantz, Rainey și Doohan și să descopăr un sport care, văzut de la distanța unui televizor din anii ’90, avea ceva din luptele gladiatorilor.

Accidentul lui Rainey mi-a arătat însă și ce era dincolo de spectacol. Fotbalul îl puteam imita în fața blocului. Aici, o eroare de câțiva centimetri putea face diferența dintre o victorie și o tragedie.