România nu avea încă PRO TV, dar avea Italia 1, Pro 7, MTV, Eurosport sau Cartoon Network. În acei câțiva ani dintre casetele video și apariția televiziunii comerciale românești, cablul ne-a pus în față o bună parte din spuma televiziunii europene.
În anii ’80, Occidentul intra în România pe casete video. Era o lume care circula din mână în mână, copiată și răs-copiată, iar pentru mulți dintre cei care au crescut atunci, filmele americane dublate de vocea Irinei Nistor au fost prima fereastră adevărată spre lumea de dincolo.
Caseta avea însă limitele ei. Trebuia să găsești un video, să faci rost de film, să-l copiezi, să-l împrumuți. Occidentul venea în sufragerie cu întârziere și prin intermediari.
După 1989, a apărut însă ceva mult mai puternic: cablul. Deodată, Occidentul nu mai venea pe casete. Venea în fiecare seară, printr-un cablu care intra în televizor.
Și aici este una dintre poveștile mai puțin observate ale începutului anilor ’90: România încă nu avea o televiziune comercială puternică, dar românii începuseră deja să consume televiziune comercială occidentală.
Pe un televizor conectat la cablu puteai găsi RAI, Canale 5, Italia 1, Rete 4, RTL, SAT.1, ProSieben, Eurosport, MTV Europe și alte canale care până atunci existaseră pentru noi doar ca niște nume auzite sau văzute prin reviste.
Pe canalele astea veneau filmele și serialele pe care aveam să le asociem cu anii ’90: Renegade, MacGyver, Predator, Beverly Hills Cop, Înapoi în viitor sau Lumea lui Wayne.
Într-o singură seară puteai să treci din Italia în Germania, de la un film american la un show italian, de la Bundesliga la Metallica și Guns N Roses. Era o ofertă bogată de programe, dar și o altă idee despre ce poate fi televizorul.
Occidentul avea deja revoluția lui
Când românii descopereau prin cablu Italia 1 sau Pro 7, aceste televiziuni nu mai erau experimente exotice, ci rezultatul unei revoluții care se consumase în Occident cu un deceniu înainte.
În Italia, revoluția avea un nume: Silvio Berlusconi.
Începutul este aproape simbolic. În 1974, Berlusconi pornise Telemilano, un mic post de televiziune prin cablu destinat locuitorilor din Milano 2, cartierul rezidențial pe care îl construise lângă Milano. Câțiva ani mai târziu, însă, micul post avea să devină Canale 5, iar Berlusconi avea să înțeleagă că adevărata miză nu era televiziunea de cartier, ci o rețea comercială capabilă să concureze RAI.
În 1982 cumpăra Italia 1. În 1984 venea Rete 4. Dintr-un foc, imperiul Fininvest ajungea să aibă trei rețele naționale private — o contrapondere aproape perfectă la cele trei canale ale RAI.
Dar Berlusconi nu făcea doar televiziune. Construia o mașinărie comercială.
Posturile sale trăiau din publicitate, iar Publitalia vindea advertiserilor exact ceea ce televiziunea comercială transformase în marfă: atenția telespectatorului. În bani de azi, piața de publicitate a televiziunilor private italiene a crescut de la aproximativ 155 de milioane de euro în 1979 la peste 2 miliarde de euro în 1985.
Și există un episod care spune aproape totul despre felul în care funcționa noua televiziune. În 1984, autoritățile italiene au încercat să oprească rețelele lui Berlusconi, considerând ilegală interconectarea posturilor locale. Programele erau distribuite către stații locale, inclusiv pe casete, astfel încât aceeași emisiune să poată fi transmisă simultan în mai multe regiuni. A urmat intervenția premierului Bettino Craxi, iar transmisia a fost reluată.
Televiziunea comercială italiană își câștigase dreptul de a exista.
Pentru telespectator, însă, revoluția era mult mai simplă: pe lângă RAI apăruseră televiziuni care veneau cu filme, seriale americane, fotbal, concursuri, vedete și reclame. Iar italianul obișnuit nu trebuia neapărat să aibă cablu pentru că în mare parte, televiziunea comercială ajungea în case prin antena terestră.
În Germania, povestea era diferită.
Acolo, cablul și satelitul au fost chiar parte din infrastructura care a făcut posibilă explozia televiziunilor private. În 1984 apăreau SAT.1 și RTL Plus, iar în 1989 ProSieben. Lângă ARD și ZDF se instala o nouă generație de televiziuni care nu mai trăia din logica serviciului public, ci din lupta pentru audiență.
Până la sfârșitul anilor ’80, milioane de gospodării germane erau deja conectate la cablu. Apoi satelitul a deschis și mai mult piața.
Televiziunea germană începea să semene cu ceea ce aveau să descopere românii câțiva ani mai târziu: multe canale, filme, seriale, sport, muzică, concursuri și publicitate. ARD și ZDF nu mai erau singurele repere.
Dacă în Italia bătălia fusese RAI contra lui Berlusconi, iar în Germania ARD și ZDF se trezeau cu RTL, SAT.1 și ProSieben în coastă, România urma să primească toate aceste lumi aproape de-a gata, prin cablu.
România nu a inventat televiziunea comercială, a importat-o
Înainte ca România să aibă propriul ei mare post comercial, românii învățaseră deja cum arată televiziunea comercială uitându-se la alții.
Nu doar programele erau noi. Erau noi și decorurile, ritmul, grafica, prezentatorii, muzica, publicitatea și felul în care televiziunea își construia relația cu publicul. Reclamele erau poate cea mai evidentă noutate.
După decenii în care publicitatea fusese aproape inexistentă în televiziunea românească, prin cablu începeai să vezi lumea occidentală și între emisiuni: mașini, băuturi, blugi, electronice, cosmetice, fast-food, vacanțe. Dacă filmele îți arătau cum trăiesc alții, reclamele îți arătau ce cumpără. Iar românul putea să compare.
Se uita la un show italian și apoi la TVR. La un meci pe Eurosport și apoi la transmisiunea sportivă românească. La un serial pe RTL și apoi la producțiile autohtone și fără să-și dea seama, telespectatorul își schimba standardul.
La Cluj, cablul începea să facă și televiziune
Clujul este un exemplu foarte bun pentru fenomen, tocmai pentru că aici cablul nu a rămas doar o conductă pentru programele străine. În anii ’90 apar operatori locali, iar grilele aduc în casele clujenilor exact această combinație: televiziuni românești, canale italiene, germane, britanice, muzică, sport și desene animate.
Dar, treptat, cablistul începea să facă ceva mai mult.
Seltron, unul dintre operatorii importanți ai Clujului, avea deja un canal propriu. În grile apar emisiuni locale, informații, muzică și programe produse pentru publicul clujean, iar în 1995 acest drum avea să ducă la NCN.
Este un detaliu important, dar nu pentru că trebuie să facem istoria NCN, ci pentru că arată momentul în care cablul face un pas mai departe: la început aducea lumea în România, apoi începea să producă și România pentru lumea aceea de televiziune.
Așadar, cablul nu mai era doar o modalitate de a prinde mai multe posturi, ci devenise, încet, și o școală informală de televiziune.
Când a apărut PRO TV, publicul era deja pregătit
La 1 decembrie 1995, când a apărut PRO TV, România avea în sfârșit propriul mare post comercial. Dar PRO TV nu a apărut într-un deșert. Publicul român avusese deja câțiva ani în care văzuse cum arată televiziunea comercială occidentală și știa, măcar intuitiv, că televiziunea poate fi mai rapidă, mai colorată, mai spectaculoasă și mai apropiată de public decât fusese TVR.
PRO TV a făcut ceva esențial: a luat acest model și l-a făcut românesc.
De aceea, povestea dintre casetele video ale anilor ’80 și PRO TV-ul din 1995 nu este cea e apariției unei televiziuni comerciale, ci și a unei schimbări de perspectivă. În anii ’80, caseta video ne arătase că există o lume fabuloasă dincolo de graniță. După 1990, cablul a făcut lumea aceea cotidiană.
Iar când PRO TV a apărut, românii nu mai trebuiau convinși că există un alt fel de televiziune. O văzuseră deja, ani la rând, în fiecare seară, pe cablu.
Be First to Comment